Durerea
By Ioana
“Limita fiecărei dureri este o durere şi mai mare” Emil Cioran.
Ce rămâne de făcut atunci
când corpul cedează? Atunci când durerea fizică te orbeşte de tot ce te înconjoară? Nu mai vezi iubirea , nu mai cauţi compasiunea ci doar arunci întrebari în aer .
Suferinţa celor dragi şi apropiaţi este greu de suportat şi adesea loveşte adânc în noi.O soluţie adoptată de marea masă a populaţiei la durere este să îşi plângă soarta şi să împovăreze anturajul cu vinovaţia neputinţei. Sau este varianata cu care trăiesc eu, ce o văd în casa mea şi care mi-a format coloana vertebrală în societate.Un singur om cunosc, cel mai important pentru mine, ce a dovedit verticalitate şi onoare atunci când durerea la cuprins acum 10 ani şi nu a încetat. Caroseria ce a purtat-o toată viaţa a început să ruginească şi să cedeze, durerea a cuprins incet dar sigur fiecare articulaţie la mişcare sau atingere.În ciuda acestui ghinion genetic, nu se lasă răpus la pat şi nu suportă să devină o greutate pentru familia lui. Pleacă in câraje la acelaşi loc de muncă de 30 de ani pentru mine şi mama mea. Responsabilitatea şi onoarea de a fi tată îl târăşte afară din casă în fiecare zi.Tot acest om dovedeşte o stabilitate psihică remarcabilă în condiţii în care mulţi ar simţi nevoia evadării din corpul schilodit prea devreme.
Respect acestă persoană tot mai mult cu fiecare bătaie de inimă pentru ceea ce a făcut şi face pentru mine, pentru că m-a învăţat să merg,ca acum să îmi dirijeze paşii şi mult timp de acum în colo să mă ţină de mână să nu cad. Singurul lucru ce îl cere este să mă iubesc pe mine cum mă iubeşte el şi să mă respect pe mine cum o face el.
Nu simt durerea lui fizică de altfel singura durere ce o afişează este că nu poate face mai mult iar acesta se reflectă în mine cateodată şi rupe câte puţin din mine şi credinţa mea. Şi mă trezesc că nu mai vreau compasiune şi arunc la rândul meu întrebări în aer …
Acum câteva zile o persoana a avut inconştienţa să sfideze imaginea şi onoarea tatălui meu… Imaginaţi-vă o secundă reacţia mea. Acum amplificaţi-o cu 100.
Durerea este un lucru asa de personal si oarecum intim, incat, din pacate nu reusim sa o intelegem pe deplin, decat atunci cand este prea tarziu, si la randul nostru trecem printr-o durere. Am invatat in viata, ca nu putem sa asteptam ca ceilalti sa inteleaga prin ceea ce trecem cand avem o suferinta, pentru ca din pacate durerea este o povara personala, greu de inteles, acceptat de altcineva. Unii refuza sa inteleaga, pentru ca nu vor sa aiba de a face cu asa ceva, altii sunt incapabili, si din nou refuza pentru ca o incercare cat de infima, de a intelege, le-ar arata propria slabiciune si teama. Nu trebuie sa pui la suflet in primul rand, tocmai pentru tatal tau care, cum zici tu “Pleacă in câraje la acelaşi loc de muncă de 30 de ani pentru mine şi mama ” ta. Este, negresit, un om cu un suflet rar intalnit, care merita doar respect si consideratie- insa asta deja a primit de la fiintele pe care le iubeste cel mai mult in viata asta. Incearca sa gandesti pozitiv, de dragul lui- el deja a castigat lupta cu boala, este un vingator- adevaratii invinsi si cei care au sfidat imaginea si onoarea tatalui tau, fie din orgoliu, fie din lasitate, fie din lipsa de caracter.