Capitolul I: Minciuna*

„Everybody lies” spunea Gregory House. Da, este un adevăr general valabil, toţi minţim, fie că o facem din plăcere sau necesitate. Ok, să minţi pe alte persoane este acceptabil, dar când începi să te minţi pe tine?

Atunci, da, devine o problemă. Începi să te supraestimezi (sau să te subestimezi), sau nu poţi să accepţi că ai luat o decizie greşită, care ţi-ar schimba radical viaţa.

Ca să fiu mai bine înţeles, o să încerc să aleg nişte exemple concludente pentru anumite cazuri de autominciună.

Supraestimarea: cunosc un cetăţean al acestei minunate ţări care practic trăieşte în minciună şi din minciună. La început probabil a fost totul o joacă de genul „mamă ce tare sunt că îi pot minţi pe ăştia”, dar cum orice monedă are şi un revers, a început să nu mai distingă minciuna de realitate. Într-un proces treptat, a ajuns Dumnezeu în lumea lui: el este în centrul atenţiei, este atât de important încât cunoaşte pe toată lumea, informaţiile cele mai preţioase ajung la el, bârfele cele mai tari sunt ştiute de el, şi de ce nu, dacă este Dumnezeul omniprezent şi omniscient poate ajuta sau distruge orice om de pe această planetă. Din fericire totul este doar o născocire a unei minţi îmbolnavite de atâta fabulaţie.

Subestimarea: o fac majoritatea persoanelor de gen feminin de pe Terra. Nu cred ca mai trebuie sa auziţi de la mine texte arhicunoscute: „sunt prea grasă/slabă”, „uite ce nas mare am”, etc. Da, este identic cu complexul, pentru că dacă stau bine să ma gândesc inclusiv celebrele vorbe „sunt prea prost pentru lumea asta, nu mă descurc” se datorează faptului că ai întâlnit persoane mai inteligente decât tine.

Neacceptarea unei decizii greşite: arhicunoscutul exemplu în care unul dintre soţi nu poate să creadă că persoana aleasă pentru tot restul vieţii comite adulter, chiar dacă toate portiţele logicii se indreaptă spre această concluzie. Cred şi eu că este mare preţul adevărului, dar merită.

Dacă nu putem trăi fără a ne minţii unul pe altul, măcar să nu devenim atât de sadici şi să ne minţim pe noi.

* această postare reprezintă critici aduse unor personaje fictive situate într-un univers paralel.  În lumea reală a-ţi crede că posibilitatea de a întâlni asemenea model de turmă este aproape nulă, noi fiind mult prea originali prin natura noastra.

Psihologia turmei*

În următoarele zile voi publica, pe rând, o serie de 10 capitole care vor face parte dintr-un articol complex intitulat  „Psihologia turmei”. Fiecare capitol în parte  critică o faţetă a populaţiei care îşi direcţionează viaţa conform principiilor „pentru că aşa trebuie”, „uite cum a făcut Xulescu, hai să facem şi noi”, „pentru că toată lumea face asta”.

Nu scriu aceste articole cu scopul de a schimba mentalităţi sau pentru a trezi minţile adormite la realitate deoarece oricum va fi cineva care să strige în gura mare „ăsta-i prost, nu-l ascultaţi”. Prin umare, scriu din plăcere, de dragul de a scrie şi de ce nu cu scopul de a irita câţiva oameni.

Aceste 10 capitole incheie istoria acestui blog, dar după cum ştiţi, orice sfârşit este un nou început…

* aceste postări reprezintă critici aduse unor personaje fictive situate într-un univers paralel.  În lumea reală a-ţi crede că posibilitatea de a întâlni asemenea model de turmă este aproape nulă, noi fiind mult prea originali prin natura noastră.

Ochii văd, testosteronul cere…

Ce face omul din plictiseală în timpul cursurilor? Poate doarme, poate se joacă pe telefon sau poate face ca mine, analizează câte un individ interesant în încercarea lui de a-și  găsi perechea. În general acești vânători de sex sunt plictisitori, pentru că au un stil manelist în cucerirea unei fete.

Pe lângă faptul că în privirea detaliilor găsești indivizi care vor să își arate bărbăția sau să semnalizeze că ei au o femeie și sunt capabili în ceea ce privește relațiile prin diferite moduri pur animalice ( semne pe gât, stau lipiți de prietena lor in tot timpul cursurilor – acesta îl fac poate și din frica de a nu fi furată persoana de lângă ei), găsești un individ care, pe lângă faptul ca este original, îți provoacă râsul.

Descrierea lui principală este cea a unui tip disperat care este speriat că îi trece tinerețea fără măcar o cucerire în portofoliu. Un tip agitat, care țintește orice persoană de gen feminin din jurul său, face gesturi ostentative, își concentrează energia în  a pipăi orice femeie/fată din perimetrul său. Interesant este că, agitarea lui este extremă, niciodată nu își găsește locul in sală, iar și mai interesant este că în anumite momente are ieșiri subite în timpul cursului, în general, după ce atinge ostentativ vreo fată. Oare va avea probleme cu prostata? Din păcate, acest individ a reușit să provoace scârba a unei majorități de fete și nu va mai avea șanse curând să cucerească ceva în acest mediu.

Dezamăgirea mea este că din păcate, lumea se axează pe lucruri greșite, precum nevoile hormonale. Este acordată o prea mare importanță pentru acest act, care în profunzime este ceva simplu, pe care toată lumea îl face. Nu trebuie nicidecum abordat ca un subiect complicat, în care este nevoie de multă muncă pentru a ajunge să înțelegi o fată.

Încercați sa găsiți simplitatea și o să vedeți că o să fie un fiasco in realizări, asta dacă chiar doriți și găsiți important acest lucru.

Eu prefer glonţul. Tu preferi linguriţa?

Durerea

By Ioana

“Limita fiecărei dureri este o durere şi mai mare” Emil Cioran.

Ce rămâne de făcut atunci când corpul cedează? Atunci când durerea fizică te orbeşte de tot ce te înconjoară? Nu mai vezi iubirea , nu mai cauţi compasiunea ci doar arunci întrebari în aer .
Suferinţa celor dragi şi apropiaţi este greu de suportat şi adesea loveşte adânc în noi.O soluţie adoptată de marea masă a populaţiei la durere este să îşi plângă soarta şi să împovăreze anturajul cu vinovaţia neputinţei. Sau este varianata cu care trăiesc eu, ce o văd în casa mea şi care mi-a format coloana vertebrală în societate.Un singur om cunosc, cel mai important pentru mine, ce a dovedit verticalitate şi onoare atunci când durerea la cuprins acum 10 ani şi nu a încetat. Caroseria ce a purtat-o toată viaţa a început să ruginească şi să cedeze, durerea a cuprins incet dar sigur fiecare articulaţie la mişcare sau atingere.În ciuda acestui ghinion genetic, nu se lasă răpus la pat şi nu suportă să devină o greutate pentru familia lui. Pleacă in câraje la acelaşi loc de muncă de 30 de ani pentru mine şi mama mea. Responsabilitatea şi onoarea de a fi tată îl târăşte afară din casă în fiecare zi.Tot acest om dovedeşte o stabilitate psihică remarcabilă în condiţii în care mulţi ar simţi nevoia evadării din corpul schilodit prea devreme.
Respect acestă persoană tot mai mult cu fiecare bătaie de inimă pentru ceea ce a făcut şi face pentru mine, pentru că m-a învăţat să merg,ca acum să îmi dirijeze paşii şi mult timp de acum în colo să mă ţină de mână să nu cad. Singurul lucru ce îl cere este să mă iubesc pe mine cum mă iubeşte el şi să mă respect pe mine cum o face el.
Nu simt durerea lui fizică de altfel singura durere ce o afişează este că nu poate face mai mult iar acesta se reflectă în mine cateodată şi rupe câte puţin din mine şi credinţa mea. Şi mă trezesc că nu mai vreau compasiune şi arunc la rândul meu întrebări în aer …
Acum câteva zile o persoana a avut inconştienţa să sfideze imaginea şi onoarea tatălui meu… Imaginaţi-vă o secundă reacţia mea. Acum amplificaţi-o cu 100.

Jane

“Vorbitor în numele morţilor”, cel de-al doilea roman din seria celor dedicate lui Ender, este o creaţie în care personajul principal se transformă într-o cu totul altă persoană. Ender se metamorfozează dintr-o fiinţă neînţeleasa, într-un personaj matur, responsabil, conştient de propriile probleme interioare, dobândind autoritatea unei pseudo religii create de el însuşi.

Dacă ar fi să limitez esenţa acestei poveşti scrise de Orson Scott Card, a-şi restrânge-o la două idei primordiale:

1. Cea a cultului de Vorbitor în numele morţilor – ideea în jurul căreia gravitează întreaga poveste şi care se poate spune că reprezintă primul sezon din serialul Stargate SG-1. Ender avea doar 37 de ani când îşi uita numele şi devine unul dintre peudo preoţii care trebuie să vorbească despre cei morţi, cu seninătate, fără ascunzişuri.
2. Poate ideea care mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte, Jane – acest personaj mirific prin care autorul încearcă să ne determine să acceptăm realitatea. Şi anume, faptul că odată cu apariţia internetului, suntem condamnaţi unei vieţi “publice”, la care toată lumea are acces doar printr-un simplu click. Chiar daca ne este greu sa acceptăm acest lucru, cotidianul ne confirmă acest adevăr surd, iar Orson Scott Card, expune problema într-un mod accessibil tuturor, până şi profanilor.

DAR, pentru că întotdeuna există un dar,  mereu mi-am dorit să am nestemata din urechea lui Ender, să pot  sa ştiu tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, să fiu la curent cu toate noutăţile, şi nu în ultimul rând, să  posed o avere considerabilă, fără nici un efort. Bineînţeles că, toate aceste privilegii nemeritate, poate, aduc cu sine o serie de probleme. Viaţa personală devine inevitabil publică, rişti să te îndragosteşti de o persoană virtuală, dar care în imaterialitatea ei îţi oferă tot ceea ce ai căutat până atunci.

Ficţiunea, rămâne ficţiune! Realitatea, realitate! Cărţile SF o îmbrăcaminte perfectă pentru psihologie pură, iar Orson Scott Card un maestru în arta creării personajelor şi a cunoaşterii firii umane, iar eu o să închei cu descrierea hologramei lui Jane în viziunea mea: „ Întotdeauna mi-am imaginat-o pe Jane ca fiind o fiinţă cu ochii negri foarte patrunzători, părul negru în concordanţă cu spiritul intelectual, trăsături fine de copilă, iar comportamentul de fiinţă inocentă, dar, care are puterea de a întoarce lumea cu susul in jos, doar printr-o mişcare sigură şi o privire oximoronică (inocentă, dar în acelaşi timp malefică)”.

Mulţumiri pentru intervenţia în terminarea articolului;

Sursă foto;

Animal pe cale de dispariţie

„Am o agendă, in care scriu în detaliu tot ce trebuie să fac astăzi:  întâlnirile, pauza de masă, orele de la facultate. O altă zi din viaţa mea.

În general nu răspund la numere necunoscute, câteodată nu răspund nici la cele cunoscute, dacă ştiu că nu este ceva important. Orice lucru în viaţa mea este atât de bine aranjat, incât este aproape imposibil pentru ca cineva să îmi încurce planurile.

Vine prima întâlnire. Ştiu tot ce trebuie să fac, nimic nu mă poate surprinde, am gestica pregătită, cuvintele bine alese îmi sunt întiparite în minte, într-un cuvânt totul este programat. Bineînţeles, nimic nou după terminarea ei, totul a decurs conform planului!

Mă întâlnesc cu prietena, din nou, am totul stabilit….. “

Nu cred că mai trebuie să continui, aţi înţeles ideea.

Tocmai, am descris, în opinia mea,  una dintre cele mai monotone vieţi. Toţi ne programăm în detaliu revelionul, cabana din data de…., ieşirea cu prietenii, întâlnirile cu iubitul, mai nimic nu se mai lasă la voia întamplării. Frica de imprevizibil şi situaţii din care am ieşi mai greu ne face să ne creem o viaţă plictisitoare.

Acum, vreau să vă amintiţi când aţi făcut ultimul lucru neprogramat, când aţi lăsat până în ultimul moment planurile, când aţi mers la prima întâlnire fără nici un plan de bătaie în cap? Nu de curând, ştiu, şi dacă de curând, nu se întâmplă des.

Din fericire, viaţa mea plicticoasă, a fost resuscitată de un prieten, care m-a sunat la 1 noaptea, şi a început să mă certe, să îmi reproşeze că am o viaţă monotonă. Avea dreptate când spunea că, daca am face totul programat nu am avea ce povesti la nepoţi, la bătrâneţe, am privi în urmă şi am vedea că lipseşte distracţia cu desăvârşire. Planurile se găsesc pe toate gardurile, imprevizibilul în schimb, la cât de simplu este el, se află pe cale de dispariţie.

Articolul a suferit o intervenţie divină şi o caricatură marca George Dănilă.

“Where knowledge ends, religion begins” Benjamin Disraeli

by Alexandra Cel-Mare & Ionel Tera

Poate unul dintre cele mai sensibile subiecte care poate fi supus dezbaterii, este Religia. Aceasta metalitate cu radacini datand de mai bine de 2000 de ani este poate singura doctrina care nu a fost supusa unei transformari. In timp ce societatea evolua si se moderniza, Religia ramanea in acelasi stadiu evolutiv. Conceptul de divinitate sau Dumnezeu cum mai este supranumit, este supus propriului subiectivism. Una dintre libertatile castigate este aceea de a-i conferi statutul care se potriveste cel mai bine propriilor nevoi. Pentru ca in fond si la urma urmei, Dumnezeu nu este cu nimic mai superior unui produs comercial care incearca sa raspunda nevoilor comsumatorului. Cine sunt consumatorii? Credinciosii, fanaticii, falsii profeti si altii care traiesc iluzia unei vieti marcate si conduse de divin!

O idee interesanta ar fi aceea conform careia Dumnezeu nu este decat o proiectie a inconstientului. Pentru a-I oferi si un substrat psihologic, putem adauga faptul ca religia se rezuma la indeplinirea propriilor dorinte, nevoi spirituale, materiale, emotionale sau sociale. Adoptarea religiei ca si mod de viata declanseaza o involutie interioara care urmeaza tipare copilaresti de gandire, ca si raspuns la sentimentele de neajutorare si regret. Ca toti oamenii avem o nevoie acuta de siguranta si iertare si pentru a ne satisface aceste nevoi primordiale am inventat o sursa a acestora: Dumnezeu. Astfel, putem percepe Religia ca fiind o deziluzie copilareasca cognitiva, iar ateismul ca si o maturizare spre realism.

“Dumnezeii se rezuma la trei sarcini: exorcizarea terorilor din natura, reconcilierea umanitatii in fata cruzimii propriului destin, in special in ceea ce priveste trecerea in nefiinta si compensarea suferintelor si privatiunilor impuse de viata civilizata.”(Sigmund Freud)

Dar nu ne putem limita la o singura teorie! Religia este mult mai complexa si plina de fatete care poseda, fiecare in parte, un mister greu de deslusit pentru majoritatea dintre noi!

Incerand sa disecam obiectiv si dintr-o perspectiva stiintifica, putem defini Religia ca fiind o expresie a realitatilor materiale si injustitiei economice. Astfel, problemele generate de Religie devin inevitabil probleme sociale. Religia nu este o boala, ci doar un simptom. Ea este utilizata de tirani sau dictatori pentru a-i face pe oameni sa accepte mai usor lipsurile simtite datorita saraciei, exploatarilor sau persecutiei. Ea se rezuma la stadiul de drog social sau “opiumul maselor” (Karl Marx). In plus, Religia reprezinta o institutie sociala dependenta de realitatile economice si materiale dintr-o societate. Ea nu are o istorie independenta, ci este creatura unor forte productive.

Concluzia este ca trezirea la realism nu este obligatorie, de fapt este un capriciu al unor oameni care se prea plictisesc si considera viata prea monotona. Religia, este necesara, pentru unii indispensabila, iar pentru altii suparatoare de-a dreptul. Toate stau bine acolo unde sunt, pana cand una dintre parti ajunge la fanatism. Aici, sau acolo, se rup corzile satabilitatii. “Lumea religioasa nu este decat un reflex al lumii reale.” (Karl Marx).

“If God made us in his image, we have returned him the favor” (Voltaire)

“Ce mai e viaţa fără capacitatea de a lua decizii tembele?” Gregory House

By Ioana

Eu m-am plictisit de personajele pozitive, sportive şi întelegătoare ce injectează steroizi în culise dar promovează o imagine bio şi/sau eco. Bine că în sincron cu mine mai gândea şi David Shore regizorul serialului Dr. House. Totul se raportează la personajul principal Gregory House, medic specializat în diagnosticări şi în boli rare. Un personaj arogant, cinic, mizantrop, un om dificil, plin de păcate, antisocial şi lista de ’calităţi’ poate continua. Recunosc că ador să urmăresc un asemnea personaj cu aşa priză pe realitate.

Deşi nu are un fanclub local  gasesc o suma de Dr. House la fiecare pas. Tot mai mulţi indivizi decupează personalitatea doctorului genial şi o însuşesc. Nu cunosc un alt personaj mai copiat, poate doar MJ. Iar spectrul de fanatici  e foarte larg de la copii ce încă nu au buletin până la profesori universitari, moderatori tv  şi oameni politici. Poate nu ar fi rău să deschidă ochii  acest serial dar distincţia între un doctor genial şi un nimeni din Romania trebuie facută.  Imitatul devine obesesiv/patologic în unele cazuri, clona însuşind toate gesturile, stilul arogant şi plictisit  până şi aspectul distructiv şi antisocial ce îl afisează Dr. House. Toate acestea, fără a cântării o secundă dacă statutul lor este cel de geniu. Aroganţa cere o bază solidă, reprezentată de o serie de calităţi ce te fac  extraordinar în ceea ce întreprinzi, indispensabil în poziţia ta.

Dezamagitor  este că aceste postere umblătoare cu Dr. House nu realizează că nu îşi permit un comportamnet antisocial şi arogant şi se pierd, fiind aruncaţi la gunoi. Iar ajunşi jos demonstreză o altă materie cenuşie decât a personajului nereuşind să se ridice.

Iar, imbecilitatea fiind dusă la extrem prin plaiurile noastre, se ajunge la un moment dat la copia copiei lu House.

Nu mai da copy-paste la House dacă nu eşti sigur pe bisturiul tău!

Sursa foto

Inteligenţa la români

Noi românii ne lăudăm că suntem descurcăreţi, că putem face de toate. Da, bine, aşa o fi. Să ne uităm puţin în jurul nostru. Traian Băsescu preşedinte. Ok, îl respect  pentru priza sa la popor şi pentru capacitatea de ai prosti pe proşti.

Să  mai întoarcem capul prin ţărişoara noastră ….. vedem că noua Europa Liberă, televiziunea în care acum, toţi mai marii ţării vin şi îşi explică proiectele care vor scoate România din criză este OTV.  Credibilitatea la popor este incredibilă, având în vedere că în trecut s-au prezentat următoarele specimene de o inteligenţă specifică găinii.

AVERTISMENT, URMĂTOARELE IMAGINI SUNT ŞOCANTE, LE URMĂRIŢI PE PROPRIA RĂSPUNDERE.

Cotrobăind, nu mult, doar până la CEL MAI VIZITAT SITE DIN ROMÂNIA (www.cancan.ro), să vedem cum doamna Zăvoranu îşi stropeşte cu propria urină maşina, pentru a „alunga vrăjile” făcute asupra familiei ei.
Până la urmă, românul nostru de fapt, încearcă să iasă din rahatul în care s-a băgat. Se descurcă excelent, dar, din păcate, a început să îi placa acolo. Când iese de tot, imposibil să nu faca ceva care să îl aducă în starea iniţială.

Hai să râdem fraţilor, măcar ne tavălim în chinuri cu zâmbetul pe buze.